Despre

Sunt Diana și citesc. Așa mă cheamă în buletin, dar am luptat cu numele ăsta până de curând și mi-am spus Dina.

Am terminat Literele la Universitatea din București, am făcut română și portugheză, n-am învățat nimic, mi-au plăcut vreo trei profesori și unul dintre ei a murit. La un moment dat am făcut un semestru de Drept, mi-am luat toate examele și apoi am început să mă panichez că n-o să rezist la încă mulți ani de așa ceva, așa că am lăsat alți oameni mai tenaci să se ocupe de asta. Acum, dacă aș fi bogată, aș face Medicina.

Lucrez în Big Pharma și-i la fel de cinic pe cât sună. Ocazional, traduc cărți, preponderent pentru copii. Am scris o carte care a câștigat un concurs pentru debut, mi-a plăcut atenția primită atunci, dar acum mi-e rușine s-o citesc. În sertar am o corespondență frumoasă cu o prietenă, pe care probabil n-o s-o public niciodată. Aș mai scrie, dar m-am distanțat de lumea literară.

Prima poveste pe care mi-am citit-o singură a fost Firul de pai, tăciunele și bobul de fasole, dintr-o culegere de Grimm. Apoi am găsit, la țară, o colecție de legende din Dolomiți numită Similda și lupta cu piticii nani pe care o primise maică-mea ca premiu la școală, prin anii 70. M-a dat peste cap, încă mă dă, am citit-o de zeci de ori și cu ea am devenit cu adevărat îndrăgostită de literatură. Nu e completă, bunica Tanța a folosit ultimele pagini ca să facă suporturi pentru lumânările de pe colivă. Între timp, cercul s-a închis perfect pentru mine. După o aventură cu Italia, în care ba am trăit, ba n-am trăit pe acolo timp de vreo câțiva ani, am ajuns la un festival de muzică fix în zona de unde proveneau legendele mele și, în deschiderea evenimentului, câțiva localnici mi-au spus fix poveștile astea, în ladină, italiană și germană.

Dacă e să aleg o carte preferată, cred că încă e Eumeswil de Ernst Junger.