Ce mai există?

Băieții de la Nickel care fac tărăboi, sunt băieți de băieți și le pune disc-jockeyul muzică, să nu fie niciun fel de confuzie.

O stare de anxietate și Paul Celan. Cândva am cunoscut un om foarte intelectual, care-mi vorbea doar în referințe culturale și eu mă prefăceam că le înțeleg, așa că desigur am dat din cap la Celan, că doar era prezentat ca unul de care știe toată lumea (și știe, dar io eram mică și cu doar o spoială de cultură).

Paranteză pe care n-am putut s-o bag în paranteza de mai sus: era o memă, asta

Este posibil ca imaginea să conţină: 4 persoane, text care spune „FACEBOOK DORAMA LOVERS Aprendeu a tocar piano sozinho? Sim,a maioria das coisas eu aprendi sozinho. Então você é um gênio? Não, eu sou pobre.”

și probabil de-aia găsesc scuze, că am citit haotic și fără ghidaj o mulțime de chestii nefiltrate în copilărie și adolescență, în loc să fac și eu gymnasium și apoi o facultate serioasă, în loc să merg la lecții de pian când eram mică și să le citesc pe toate în ordine, apoi să vină un om să mă întrebe dacă am înțeles cum trebuie.

Mă rog, Celan. Am ajuns și la el, m-am identificat ca orice om cu probleme de atașament cu rahatul ăla de corespondență cu Bachmann, am dat o lacrimă, uite ce greu e să iubești pe cineva, pe dracu, normal că-i greu când ești muistă și-ți bați joc de oameni. Noroc că a ieșit niște literatură din asta. În fine, Celan, părăsit de Dumnezeu ca orice evreu și totuși irezistibil, văd Celan, dau clic, citesc și-mi promit că nu mai cad în plasa siropoșeniilor lui deznădăjduite.

Nu-mi mai place nimic, sunt supărată că nu pot să-mi trăiesc viața nomadă care e normă de 12 ani încoace, nu că aș avea chef măcar de ea. Fucking hell și o carte bună, un film bun, o revistă bună n-au mai scos și ăștia.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *