Când o bufniță vine la chemarea ta

Ne întrebam într-o zi dacă ar trebui să fim vreodată pe Văcărești și dacă “potecile biodiversității urbane” au vreun rost, stând pe bordură în față la RIN Grand și privind la niște câini, unul tuns, frezat și cu blana strălucind din depărtare și unul mic, maidanez, care se înghesuia să-l pupe. Am ajuns la concluzia că n-ar trebui să fim. Am auzit că-s vidre și vulpi și păsări pe acolo, nu cred că le-ar plăcea de noi, care ne ducem mulți, facem gălăgie și mirosim a plastic și a gaz.

Nici când stăteam la Roma nu m-am dus să văd lacul exSnia, am ascultat doar melodia. În același spirit, am văzut filmul Acasă și mi-am amintit de puținele momente din viață când cineva m-a făcut să mă simt ca și cum n-aș fi om. Un pic tragedy/poverty porn, un pic de miros de libertate și de copilăria pe care am avut-o mulți, mișunând prin iarba înaltă. Și-apoi vă gândiți iară dacă are rost să vă duceți la turul ghidat cu bicicleta pe “deltă”.

Am și carte despre baltă, se cheamă Acolo unde cântă racii, de Delia Owens. Am citit-o în română și sunt sigură că am pierdut, așa, un pic din farmec. Tot așa, cu dor de libertate și de natură, dar și potrivită pentru vremurile astea, când pare-se că nu trebuie să te vezi cu nimeni, niciodată, deloc. Merge în tandem cu filmul și te face să vinzi tot din oraș și să iei calea pustiei.

Las în colecție și una dintre cele mai frumoase amintiri din vara asta, cu soțul meu și cu fie-mea întinși pe câmp, după apus, chemând o bufniță care chiar venea.

Când plecăm în lume iară?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *