Am citit tot felul de chestii

Nu mi-am mai plătit domeniul vreo câteva luni pentru că nu am dat banii pe prostii, ci am luat păturică sirenă și costum de Santa Muertita la copii. Contul de Bookster îmi stă martor că sunt o superficială care este deja, împreună cu fie-mea, la volumul doi din Pisicile Războinice (și cred că sunt 30 sau 45000 de volume care nici măcar nu sunt scrise toate de aceeași persoană). Iar pentru următoarele nici nu pot să dau vina pe fie-mea, pentru că am citit, ba chiar mi-au și plăcut, Femei care aleargă cu lupii și Efemeride (da, acel Irvin Yalom), dar am încercat și Oameni de porumb de Asturias și trebuia să fie o carte minunată, această carte super sensibilă care miroase a libertatea americanilor de dinainte să vină colonialiștii, dar uite că a fost o peltea prea lirică de cuvinte însiropate din care nu prea am înțeles decât că un bărbat n-are niciun drept să refuze sămânța sa unei femei, doar pentru motivul că aceasta nu-i e soție. Iertare, sigur am ținut minte asta doar pentru că citisem aia cu lupii înainte și eram plină de puterea aia feminină self-help, autentică până când iar trebuie să mă gândesc ce-o să gătesc diseară.

Când am luat domeniul ăsta, voiam să-l fac un proiect serios unde eu și alții să scriem recenzii la cărți, să facem interviuri cu scriitori și câte și mai câte. Să fim serioși, niciodată nu mi-a plăcut munca în echipă, nu știu cum de mi-a trecut prin cap că m-aș simți bine cu un proiect ca ăla. Ca dovadă că n-am scris mai nimic și ce am scris nu e, în totalitate, cu vocea mea.

Dar e ok, nu o să fie asta. O să fie aproape un blog personal, în care o să mă leg de citit doar ca să pot povesti una și alta. O vreme. Dup-aia, cine știe.

Acum citesc Exalare, de Ted Chiang. De fapt, am citit doar prima povestire, după care m-am reapucat de Herzzeit, scrisorile dintre Celan și Bachman, ca în aproape fiecare octombrie, nu mai știu cum a început tradiția asta, de fapt știu, sunt muistă ca ei și ca toți ceilalți oameni care au scris vreodată și care au fost nemernici în viața de zi cu zi, iar dacă uit cum să scriu, reiau discuția asta dintre doi fraieri care n-au știut cum să se găsească, dar au știut destul de bine cum să vorbească despre asta. Varianta pesimistă. Varianta optimistă e că recitesc “De-a viul” de Teodor Dună și mă gândesc că există cătunul sălbatic și că fericirea-i o coconizare de noapte, aproape îmbrățișați, aproape întorși cu spatele.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *