Am citit Petronela Rotar – Orbi

Sunt în vizită la maică-mea de câteva zile și mi-am adus aminte de liceu, când verile erau așa: citeam de când mă trezeam până pe seară, cu coatele amorțite și o pernă sub barbă, iar noaptea băteam orașul pe jos, beam bere, vorbeam mult despre idei și despre cum o să fie când o să fim adulți, mă pierdeam în locuri și-n oameni.

Scriam și atunci, pe un blog, despre cărți. Mult și foarte personal, cum nu-mi mai vine să mă expun acum, cum parcă nimănui nu-i mai vine. Fetele cu care scriam atunci au acum bloguri nișate de mame și fac reclamă la boardgames, vopsea de păr și ceaiuri de redus burta. Eu l-am închis, am hălăduit prin lume, am scris o carte care nu-mi place, am făcut o fată care-mi place și m-am măritat cu inima inimii mele.

Pe Petronela Rotar tot de pe bloguri o știu. Mi se pare frumoasă. O să mă ierte, dacă o să citească vreodată, că spun că nu mi-a plăcut cum e scrisă cartea. Mult perfect simplu și mai mult ca perfect, de care fug și-n povești, și-n traduceri, probabil pentru că nu cunosc oameni care să vorbească așa în mod natural. Povestea e verosimilă și m-a prins în modul în care mă prinde tragedy porn și discuțiile de pe quora – în căutarea oamenilor, cumva. Dacă ar fi vreun om aici, probabil ar face ca oricare dintre personaje.

De curând, mă plimbam prin Popești cu soțul și cu noii mei adidași cu talpă bouncy, iar pe un drum neasfaltat, în degringolada urbanistică din semi-orașul ăsta, am găsit o casă cu două etaje care nu avea nicio fereastră pe fațada dinspre stradă și destul de puține pe partea cealaltă, ca o butaforie de western vechi, pusă acolo să umple spațiul. Am glumit că dacă întreabă cineva, acolo stă Omul. I-am povestit unei prietene și a zis că acolo stă Ego-ul, iar când te cerți cu el, îl trimiți la culcare în partea fără ferestre.

Ce mi-a plăcut sunt părțile în care povestește despre cum e să fii la terapie. Nu am fost niciodată, probabil am nevoie la fel de mult ca Omul, dar m-am temut că e greu să găsesc pe cineva în care să am încredere, așa că nu am mai încercat deloc (nu că n-aș fi făcut asta și pe alte planuri, vreodată). Dar am pățit să-mi pun și să mi se pună oglinzi în care să-mi apară ochi pe care nu-i mai văzusem din copilărie și a fost greu și bine.

N-am mai avut chef să scriu aici despre tot ce am citit, am avut chef doar să exist.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *